2019-07-18

Istoria cimitirului din Valea Uzului

Nu este pentru prima oară când cimitirul din Valea Uzului întâmpină probleme în cei 100 de ani de existență. Societatea Cultul Eroilor care funcționa sub patronajul Reginei Maria, în perioada interbelică, și-a luat angajamentul de a îngriji mormintele eroilor, dar în 1940 statul maghiar reinstaurat în Transilvania de Nord a găsit doar niște cruci mâncate de vreme, iar în perioada dictaturii comuniste a existat un plan de reorganizare. Despre toate aceste povestim în lumina unor dovezi jurnalistice apărute de-a lungul timpului.
Înființarea cimitirului din Valea Uzului
Cimitirul din acest loc aproape uitat de Dumnezeu a fost înființat în urma luptelor din 1916-1917, ce au avut loc, la vremea respectivă, între trupele Imperiului Austro-Ungare și cele ale României. Deoarece Casa Regală a României avea rădăcini adânci în familiile regale din Europa Centrală, decizia de a întoarce armele împotriva aliaților de până atunci a fost o surpriză neplăcută pentru Germania și aliații ei.
Ofensiva română declanșată în august 1916 a fost urmată de o contraofensivă rapidă, iar până în octombrie 1916 trupele austro-ungare au reușit să reocupe teritoriul transilvan invadat de soldații armatei române. Despre înaintarea trupelor Monarhiei Austro-Ungare avem foarte multe documente, în special însemnări de jurnal ai militarilor care au participat la aceste lupte. Aici cităm din jurnalul generalului Lajos Deseo, care în 1916 a fost în Valea Uzului .
15 octombrie, 1916. Pornim către Dărmănești, pământ vlah… Înlocuim husarii și vom ataca în continuu până ce ajungem la Dărmănești. Podurile sunt incendiate, înaintăm încet, deoarece trebuie să trecem râul ca și caprele, sărind de pe o stâncă pe alta. Pe o bodegă de la marginea drumului observ însemnele unei brigăzi militare românești și inscripția România Mare. Și lângă ea o înjurătură în limba maghiară. Doar două cuvinte, pe care nu pot să le redau, dar ostașii noștri râd într-una de cănd au observat-o. ((Jurnalul de front al generalului Deseo Lajos, Editura Științifică a Ofițerilor, Budapesta, 1937)Trupe austro-ungare în Valea Uzului 1916
După ce trupele maghiare au reușit să împingă formațiunile armatei române peste graniță, Valea Uzului a rămas un loc de ciocniri permanente, dar nu între români și maghiari, ci între maghiari și armata rusă. Trupele țariste au reușit să reocupe acele puncte importante din zonă care au fost abandonate, pierdute de armata română, astfel regimentele maghiare au fost nevoite să caute o soluție pentru o nouă victorie. Despre cum se înormântau victimele acestor bătălii, aflăm detalii tot din jurnalul generalului Lajos Deseo:
24 ianuarie. De zile întregi este o căldură ca și vara, mugurii copacilor stau să erupă, zăpada se topește. Acum pot să văd ce se ascundea sub stratul acesta gros de zăpadă, pentru că de zile întregi cutreier munții, pe lângă linia frontului. Sunt multe tranșee române și maghiare abandonate… Preotul nostru acum face un bilanț al mormintelor mai vechi, sunt foarte multe. Mormintele germane sunt aranjate frumos, cu cruci de lemn, dar există multe morminte vlahe fără nici un însemn, cu cadavrele abia acoperite. Lupii au și încercat să îi dezgroape. În altă parte am văzut cadavre de soldați români, de fapt scheleți îmbrăcați și cu pușca în mână. A doua oară se topește zăpada de pe ei.
Valea Uzului apare în foarte multe însemnări de jurnal, fotografii și descrieri din epoca respectivă. Unul dintre cele mai cunoscute este jurnalul lui Csaba Sassy, apărut cu titlul de „Pe frontul a 7 țări”, în 1931 la Miskolc. Csaba Sassy a fost reporterul ziarului Ellenzék din Miskolc, și a fost înregimentat la formația de infanteriști nr.10, cea care a ajuns în Valea Uzului și cea care a înființat cimitirul din locul respectiv.
Csaba Sassy și-a propus să prezinte viața de zi cu zi a regimentului său. Însemnările lui au apărut în ziarul amintit, dar a scris și poezii despre luptele eroice duse acolo, iar acestea au fost tipărite pe cărți poștale și banii proveniți din vânzarea vederilor au servit la ajutorarea văduvelor și orfanilor de război. Iată cum descrie Csaba Sassy înmormântarea locotenentului Purpriger Dezso:
Înmormântrea lui a avut loc pe data de 11 august, seara la ora opt și jumătate în cimitirul nostru din Valea Uzului, unde preotul nostru de campanie, György Dömötör a spus o cuvântare ce ne-a mișcat până la lacrimi. Locotenent-colonelul Sáfrán Géza și-a luat rămas bun cu următoarele cuvinte: De câte ori trec pe lângă acest cimitir, unde se odihnesc atât de mulți din Regimentul 10. de infanterie îmi amintesc de acele lupte eroice, în urma cărora aceste inimi vajnice au încetat să bată. A fost seara la ora opt. Pâcla nopții s-a lăsat peste cimitirul din Valea Uzului. Iar pe coama munteleui Magyaros au răsunat mitralierele locotenentului Dezső Purpriger. Si-au luat rămas bun de la comandantul lor.Cimitirul din Valea Uzului în iarna lui 1917
Se înființează Societatea Cultul Eroilor
„Despre cum a funcționat menținerea acestor cimitire militare după 1920, mai ales în România, e nevoie de cercetări de bază” – spune Péter Illyésfalvi, istoric militar în lucrarea sa intitulată „Clopotele din Atlantida”. Din alte date știm însă că Ministerul Apărării din Ungaria postbelică a încercat foarte serios să se achite de această datorie, și în pofida relațiilor reci cu țările Micii Antante, Ungaria a încercat să facă tot posibilul pentru întreținerea acestor cimitire. Documentele care există atestă faptul că, la vremea respectivă, și statul român a onorat eroii Marelui Război, chiar dacă ei aparțineau trupelor inamice. În lucrarea sa, Péter Illyesfalvi citează a o scrisoare din perioada interbelică, în care se face referire la cimitirul din Valea Uzului:
Locotenentului Alexandru Agache, Str. Călugăreni, nr. 41, Sfîntu Gheorghe, regiunea Trei Scaune
Vă rog să luați la cunoștință că la data de 8 octombrie va sosi la Sfântu Gheoerghe domnul Sándor Csér, cu scopul de a vizita cimitirele din Mercurea Ciuc, Valea Uzului, Gheorgheni, Tîrgu Secuiesc și Brețcu, unde sunt înmormântați eroi ai armatei ungare. Vă rog să luați legătura cu domnul respectiv și să îi acordați asistența necesară pentru vizitarea acestor cimitire. De asemenea fiți amabil și transmiteți-mi rezultatele acestei vizite.
General V. Negreanu
Există date și despre faptul că Ministerul Apărării Ungariei a donat sume importante la vremea respectivă pentru întreținerea acestor cimitire, aflate fie în Transilvania, fie pe teritoriul Vechiului Regat. Asociația săsească înființată pentru întreținerea cimitirelor eroilor a primit suma de 104.730 lei, iar Societatea Cultul Eroilor a primit în jur de 150 de mii de lei, suma totală fiind de 253.055 lei. Acești bani au fost donați pentru întreținerea a 12 cimitire din Ardeal și 18 de pe teritoriul Vechiului Regat. Scrisoarea, datele despre donațiile în bani și harta amănunțită a cimitirului din Valea Uzului ne arată că în perioada interbelică a existat un acord cadru referitor la situația acestor cimitire și cimitirul din Valea Uzului făcea parte din pactul respectiv. De altfel, în 1927 a fost elaborată o ordonanță regală, în baza căreia toate cimitirele de eroi trebuiau luate în evidență, harta ce detaliază situația din Valea Uzului a fost realizată în urma acestei hotărâri.
”Mica lume maghiară” și un alt mare război
După intrarea în vigoare a celui de al II-lea Arbitraj de la Viena, oficialii maghiari, reinstaurați în Transilvania de Nord au găsit doar niște cruci putrezite în cimitirul din Valea Uzului. S-a luat hotărârea de recondiționare și crucile de mesteacăn mâncate de vreme au fost înlocuite cu niște cruci mai rezistente, din lemn de gorun. Tot atunci a fost concepută și poarta mare a cimitirului. Dar în 1944 războiul a trecut încă o dată peste această vale, după ce România a întors armele și frontul germano-român din Moldova de Nord s-a prăbușit. Armata a 2-a Ucraineană a pătruns pe teritoriul Ungariei, trecând prin această vale. În afara unui regiment detașat în fortăreața ce apăra valea, supravegherea pasului a fost asigurată de trupe alcătuite din oamenii locului: secui din Trei Scaune, tați și fii înregimentați în aceeași formațiune militară, conform unei tradiții seculare.Grăniceri secui în cel de al Doilea Război Mondial
Istoricul József Nagy a detaliat aceste lupte din cel de-al Doilea Război Mondial și am aflat că linia frontului a fost într-o mișcare continuă, din această cauză, cei căzuți la datorie nu au putut fi înmormântați în cimitirele deja existente din zonă, ci camarazii lor au fost nevoiți să-i îngroape pe câmp. Astfel, toată regiunea, întreaga Vale a Uzului a devenit un uriaș cimitir. Militarii decedați în urma luptelor din al Doilea Război Mondial nici nu au putut fi onorați ca cei din prima conflagrație, deoarece regimul comunist instaurat imediat după război, i-a etichetat criminali de război hortiști-fasciști și a încercat să șteargă toate amintirile legate de ei.
Oare și Ceaușescu a avut în vedere o reorganizare a cimitirului?
Societatea Cultul Eroilor a publicat anumit documente prin care dorește să justifice existența eroilor români în cimitirul respectiv. La o examinare mai atentă a documentelor ne dăm seama că este o traducere a numelor maghiare luate în evidență cu câteva decenii în urmă.O pagină din documentul publicat de Cultul Eroilor în 1985
Maria Bucur în lucrarea intitulată Heroes and Victims susține faptul că aceste liste au fost făcute după ce secția responsabilă de cimitirele eroilor, din cadrul Ministerului Apărării Naționale din România, i-a atras atenţia lui Ceaușescu că locurile de veci care aduc aminte de vremurile hortiste (adică de perioada când Transilvania de Nord nu era parte a României) prezintă un posibil pericol și trebuie să se ia măsuri pentru anihilarea acestora. Aceste măsuri desigur însemnau desființare sau ”reorganizarea” cimitirelor. În urma acestor lucrări au dispărut multe date referitoarea la cei dispăruți care au fost de etnie maghiară, iar pe monumentele eroilor găsim doar inscripții referitoare la vitejia poporului român. Deoarece titlul documentului publicat nu este lizibil și doar un singur cuvânt, cel de propunere se poate citi din el, putem concluziona că înscrisul a fost depus în vederea realizării unui monument în Valea Uzului, pe care să se inscripționeze aceste nume traduse.
Anii 1990
Veteranii celui de-al Doilea Război Mondial au păstrat memoria camarazilor lor cu sfințenie, chiar dacă Securitatea era pe urmele lor. În ultima sâmbătă din luna iunie a fiecărui an vizitau mormintele și puneau câte o floare pe movilele fără însemne, din Valea Uzului. Alții, care nu au participat la aceste vizite, au adunat de la an la an obiecte, relicve, mărturii – tot ceea ce era legat de luptele crâncene din Valea Uzului.
Ziaristul Lajos Sylvester, președinte al Asociației Culturale Mikes Kelemen, a fost contactat de acești veterani în 1992. De atunci, şi până la moartea sa, a cercetat în profunzime ce s-a întâmplat în Valea Uzului în timpul celui de al Doilea Război Mondial. Interviurile sale cu supraviețuitorii acestor lupte au apărut în cotidianul Háromszék, în anii respectivi, dar s-a turnat și un film documentar cu participarea sa și a veteranilor, regia fiind semnată de Sándor Buglya, și așa au ajuns la concluzia că asociația ar trebui să ridice un monument în amintirea acestor eroi. S-au decis ca acest memento să fie o stâncă din munții incendiați. Monumentul a fost inaugurat la 50 de ani de la luptele celui de-al Doilea Război Mondial. Încă dura euforia dezvelirii când a apărut primul articol în limba română despre eveniment. Jurnalistul Lajos Sylvester a răspuns la acuzațiile jurnalistului băcăuan în ziarul Háromszék, deoarece mass media română nu a vrut să publice replica maghiarilor.
Și osemintele ni le fură dacă mormintele noastre nu sunt însemnate. Vineri am ajuns acasă din valea Uzului și colegii ziariști m-au căutat pe rând să mă întrebe ce s-a întâmplat acolo, deoarece corespondentul Rompres din județul Bacău a lansat o relatare incredibilă despre eveniment cu titlul ”Comemorarea soldaților maghiari”. Cu această ocazie scrie ziaristul, „s-a dezvelit un monument. În timpul așezării coroanelor de flori s-a cântat imnul Ungariei și pe câteva mașini s-a arborat steagul maghiar”. Imnul maghiar nu a fost intonat, special să nu lezeze sentimentele patrioților gen colegul ziarist. Deși a fost păcat să nu-l cântăm, că oricum ni se pune în cârcă exact ca pe vremea proceselor înscenate de pe vremuri. Imnul secuiesc a fost însă intonat, deoarece nu putem găsi exemplu mai bun al faptului că ne sfărâmăm, ca stânca „Celebrarea a avut loc de Ziua națională a Ungariei…” Ziua națională este de Sfântul Ștefan, pe 20 august. Și nu pe 26. „Și a avut loc în cimitirul satului, de unde au fost îndepărtate toate crucile românești, unele au fost ascunse, altele arse, spun unii localnici, care nu doresc să-și dezvăluie identitatea…” În realitatea nu a fost nici o cruce română. “În cimitir au rămas doar crucile maghiare “- scrie ziaristul mincinos – “și dispar urmele mai multor sute de morminte”. Adică în mormintele respective s-ar afla soldați români. Acestui gazetar i-ar trebui și osemintele din mormintele noastre.
În anii care au urmat, cimitirul un loc de pelerinaj și data de 26 august, ziua începerii luptelor din al Doilea Război Mondial a devenit o zi comemorativă pentru localnici. Cei din județul Covasna veneau dinspre valea Oituzului, cei din Harghita dinspre Dărmănești. Numărul vizitatorilor a crescut de la an la an, în 1996 a venit și Géza Jeszenszky ministru de externe al Guvernului Antal, deoarece generalul Géza Sáfrán, căruia Csaba Sassy i-a dedicat poeziile născute pe frontul din Valea Uzului în Primul Război Mondial, i-a fost bunic.

Crucile existente în prezent în cimitir au fost instalate datorită eforturilor Asociației de Cercetare a Transilvaniei, al cărui președinte József Gábor Vásárhelyi a vizitat cimitirul prima dată în 2008. După multiple concursuri a obținut finanțare pentru amplasarea celor 600 de cruci existente în cimitir.

Emese Vig

2019-07-10

Ministrul ungar de externe: declaraţia României îngreunează îmbunătăţirea relaţiilor

2019. 07. 10. -  MTI
Budapesta, miercuri, 10 iulie 2019 (MTI) - România a făcut o declaraţie care îngreunează îmbunătăţirea relaţiilor bilaterale, a declarat ministrul ungar de externe şi al comerţului exterior, miercuri, pentru agenţia ungară de presă MTI, ca reacţie la comunicatul de miercuri al Ministerului Afacerilor Externe din România.
Potrivit informării, MAE a emis un comunicat cu privire la întrevederea de marţi a ministrului ungar de externe şi al colegului său român, Teodor Meleşcanu.
Î;ntâlnirea a avut loc cu ocazia reuniunii informale a miniştrilor de externe din ţările Organizaţiei pentru Securitate şiCooperare în Europa (OSCE), la lacul Štrba din Slovacia.
 Partea română a scris în comunicat că Péter Szijjártó “a solicitat ignorarea deciziilor instanţelor judecătoreşti şi intervenţia statului român în justiţie”, iar Teodor Meleşcanu a reamintit omologului său ungar că într-un stat democratic, cu stat de drept funcţional şi care respectă valorile europene şi, implicit, principiului separaţiei puterilor în stat, nu este o intervenţie a Guvernului în Justiţie.
Ca reacţie, Péter Szijjártó a spus: într-un stat de drept care respectă valorile europene, sunt pedepsiţi nu cei care demonstrează paşnic la un cimitir, ci cei care îi atacă pe aceştia.
Şeful diplomaţiei ungare a declarat, totodată, că este de datoria Parlamentului şi Guvernului României să facă tot ceea ce este posibil şi să creeze un cadru juridic adecvat pentru ca minorităţile să îşi poată exercita drepturile şi ca membrilor unei comunităţi etnice să nu li se aplice, în mod discriminatoriu, comenzi “în cuantumuri exorbitante”, numai pentru folosirea simbolurilor proprii

2019-07-09

Moartea unui Spitzenkandidat

Ion M. Ionita  9 iulie 2019, 
Moartea unui
Spitzenkandidat Manfred Weber, stânga, dând mâna cu Frans Timmermans. Niciunul nu a reuşit să-i ia locul lui Jean-Claude Junker (centru), deşi au fost favoriţi FOTO EPA-EFE 

În seara în care Ursula von der Leyen intra ca breaking news în presa mondială ca urmare a nominalizării ei, la Bruxelles, pentru preluarea preşedinţiei Comisiei Europene, o mică dramă se petrecea, la 400 de kilometri distanţă, pe holurile Parlamentului European de la Strasbourg. 
 Manfred Weber, Spitzenkandidat-ul Partidului Popular European, anunţa în faţa jurnaliştilor prezenţi că trăieşte cea mai tristă zi din cariera sa politică, o zi în care un principiu a fost abandonat, la fel cum propria lui familie politică îl abandonase pe el cu numai câteva zeci de minute înainte. Cu nouă luni în urmă, Manfred Weber, bavarezul din fruntea grupului PPE din Parlamentul European, pleca drept favorit în câştigarea poziţiei de viitor preşedinte al Comisiei Europene. În noiembrie, popularii, reuniţi în congres la Helsinki, băteau în cuie ceea ce se ştia: Weber devenea oficial Spitzenkandidat, adică cel care urma să preia preşedinţia Comisiei Europene dacă partidul său, PPE, se va situa pe prima poziţie în alegerile europene care urmau să vină în mai 2019. Victoria PPE s-a întâmplat, la un scor mai mic, e adevărat, dar nominalizarea lui Weber nu s-a mai făcut. Ştim cum au decurs negocierile pline de suspans care au dus la nominalizarea Ursulei von der Leyen. A fost o înţelegere la Osaka, prin care, în mod cu totul surprinzător, Angela Merkel a acceptat să cedeze poziţia de preşedinte al Comisiei lui Frans Timmermans, din partea socialiştilor! Grupurile Socialist şi Renew Europe s-au aliat în a-l respinge pe Weber, dându-i preşedintelui Franţei, aflat în spatele înţelegerii, spaţiul de negociere şi cărţile necesare pentru a obţine ceea ce îşi dorea, abandonarea principiului „Spitzenkandidat”. Pe de altă parte, liderii grupului de la Vişegrad s-au răsculat şi ei împotriva doamnei Merkel, dar din cu totul alte motive. Atât Weber, cât şi Timmermans se remarcaseră prin criticile dure la adresa situaţiei din Polonia şi din Ungaria. FIDESZ-ul lui Viktor Orban tocmai fusese suspendat din Grupul PPE cu concursul lui Weber, iar împotriva Poloniei Parlamentul European declanşase activarea articolului 7, cu aportul lui Timmermans. Revoltele din PPE şi opoziţia lui Macron au îngropat principiul legitimării prin alegeri a celui care va ocupa principala poziţie din structurile Uniunii Europene. Negocierile din spatele uşilor închise au prevalat. De aceea a apărut şi un mic moment de relaxare în Parlamentul European în momentul în care Dacian Cioloş, liderul grupului Renew Europe, şi-a rostit discursul în plen stârnind hohote de râs. El vorbea despre transparenţă şi condamna negocierile ascunse după ce participase la toată răsturnarea de situaţie. Dar totul e bine când se termină cu bine. Angela Merkel a primit preşedinţia Comisiei pentru Ursula von der Leyen, ministru în cabinetul ei. Deci, Germania mulţumită. Franţa, la fel, cu Christine Lagarde ca preşedinte al BCE. Spaniolii îl au pe Josep Borrell ca Înalt Reprezentant pentru Politică Externă, belgienii pe Charles Michel, preşedinte al Consiliului European, iar italienii sunt satisfăcuţi pentru că au preşedinţia Parlamentului European, prin David-Maria Sassoli. Estul n-ar trebui să fie fericit, pentru că, în ciuda promisiunilor lui Macron, n-a luat nimic, dar cei patru din Grupul Vişegrad exultă şi se laudă că ei i-au îndepărtat pe Weber şi pe Timmermans. Deci, toată lumea mulţumită.

Universitatea Babeș-Bolyai sărbătorește, în acest an, 100 de ani de învățământ românesc la Cluj.

Ceremonia de deschidere a anului universitar 2019 - 2020 marchează intrarea în noul an academic, eveniment care va fi incununat cu un marș aniversar la care se așteaptă un număr de peste 2.000 de persoane. 
Membrii comunității UBB vor defila cu însemnele facultăților pe traseul din fața Clădirii Centrale a UBB - str. Universității - Piața Unirii - Piața Avram Iancu - Piața Stefan cel Mare - Str. Avram Iancu - Str. M. Kogalniceanu - Clădirea Centrală UBB.
Acest marș este unul al bucuriei, este un moment de sărbătoare, la care va participa toată comunitatea UBB, de la profesori, studenți, cercetători și personal administrativ. 
UBB este cea mai mare universitate din țară și se bucură de cea mai mare comunitate academică care se va uni cu prilejul acestei sărbători de mare importanță.
Tot în acest an, vom sărbători zilele Universității Babeș-Bolyai, în perioada 3 - 5 noiembrie, manifestație care va conține diverse sesiuni de comunicări științifice și multe evenimente surpriză.

2019-07-08

Bucureştenii câştigă aproape dublu faţă de harghiteni. Cele mai bănoase domenii şi judeţe din România

7 iulie 2019, Elena Deacu
Jumătate din angajaţii din România sunt plătiţi cu salariul minim, iar salariaţii din Bucureşti câştigă de aproape două ori în medie mai mult decât cele mai sărace judeţe, arată un studiu amplu realizat de experţi în domeniul salariaţilor din compania Syndex, care ilustrează prăpastia din piaţa muncii. 
Potrivit analizei, diferenţele de salarizare între judeţe şi regiuni sunt foarte mari, în România. În 2017, salariul mediu net în Bucureşti a fost cu 40% mai mare decât media naţională, mai precis de 3.328 lei, faţă de salariul mediu net la nivel naţional de 2.629 lei. 
Pe lângă Capitală, doar în judeţele Timiş, Cluj şi Ilfov salariul mediu net a fost peste media naţională, el fiind de 2.728 lei, 2.663 lei şi 2.622 lei. Cele mai apropiate de media salarială naţională sunt judeţele Sibiu (2.366 lei), Argeş (2.357 lei), Braşov (2.355 lei) şi Iaşi (2.295 lei). În schimb, în Harghita (1.780 lei), Covasna (1.824 lei), Teleorman (1.854 lei), Brăila (1.841 lei), Vrancea (1.852 lei) salariul mediu net este cu aproape un sfert mai mic decât media naţională. 
Spre comparaţie, salariul mediu net din Bucureşti este cu 87% mai mare decât în Harghita. 
Cele mai sărace judeţe au cei mai puţini salariaţi.În ceea ce priveşte salariaţii, decalajele geografice sunt foarte mari. Exceptând Bucureştiul, care avea în 2017 un număr mediu de 943 de mii de salariaţi, judeţele cu cei mai mulţi salariaţi sunt Timiş (233 mii), Cluj (219 mii) şi Braşov (174 mii), acestea fiind şi judeţele cu cea mai mare pondere a salariaţilor în populaţia totală. 
Din acest ultim punct de vedere, diferenţele dintre regiunile ţării sunt foarte mari. 
Bucureştiul este în mod firesc mult în faţa tuturor celorlalte judeţe, 51,6% din populaţia totală a Capitalei fiind salariată în 2017. Capitala este urmată de Timişoara, unde 33,4% din populaţie era salariată, şi Sibiu, cu 32,7% din populaţie salariată. Următoarele locuri sunt ocupate de Braşov şi Cluj, cu 31,6%, respectiv 31,1% din populaţie salariată. 
Spre comparaţie, în estul şi sudul ţării rareori se depăşeşte 20%, în unele judeţe ponderea salariaţilor scăzând sub 15%. Mai precis, cel mai mic procent de salariaţi în populaţia judeţului se regăseşte în Giurgiu, de doar 12%, în Vaslui 14,3% iar în Botoşani doar 14,5%. Judeţe unde ponderea angajaţilor este sub 20% mai sunt Bacău (18%), Suceava (16%), Neamţ (18%), Dâmboviţa (16%), Olt (17%), Vrancea (17%), Teleorman (16%), Ialomiţa (17%), Mehedinţi (18%), Călăraşi (15%). 
Cele mai bănoase domenii Sectoarele cu cele mai mari salarii sunt industria extractivă, care plăteşte în medie pe lună un salariu net de 5.589, urmată de intermedieri financiare şi asigurări, cu un salariu mediu net de 5.460 lei, informaţii şi comunicaţii, cu 5.292 lei şi producţia şi furnizarea de energie, cu 4.085 lei. 
Nici salariile la stat nu sunt mai mici, un salariu mediu net din administraţie publică şi apărare fiind de 3.974 lei. Spre comparaţie, cel mai prost plătiţi sunt cei din hoteluri şi restaurante, cu un salariu mediu net de 1.481 lei, în alte activităţi de servicii, cu 1.770 lei şi în construcţii, cu 1.830 lei. Jumătate din România este plătită cu salariul minim Per total, în noiembrie 2017 nu mai puţin de 52,1% din totalul contractelor individuale de muncă aveau un salariu de bază net echivalent sau mai mic cu salariul minim, în timp ce doar 2,8% din contracte aveau un salariu de bază net de peste 4.900 de lei. Totodată, 82,8% din contractele individuale de muncă prevedeau un salariu de bază net de sub 2.050 de lei. 
De asemenea, majoritatea celor plătiţi cu salariu minim vin de la privat, în timp ce angajaţii de la stat sunt mai avantajaţi. În primăvara lui 2018, aceste inegalităţi salariale erau în cea mai mare parte determinate de distribuţia salariilor de bază din sectorul privat. Doar 22,7% din contractele individuale de muncă din întreprinderile în proprietate publică aveau salariul de bază brut echivalent sau sub nivelul salariului minim, în comparaţie cu 53,9% în sectorul privat.

2019-07-05

Ce trebuie să nu uităm când le dorim "moarte bozgorilor" | Cum au ridicat ungurii fotbalul românesc: de la Baratki la Bölöni, de la Petschovschi la Ienei, de la Dobay la Sătmăreanu. România le datorează maghiarilor stilul de joc şi pasiunea pentru dribling

10 dec 2015 Matei Udrea
În clarobscurul interiorului cu covoare persane, străjuit de tablouri, diplome şi caricaturi înrămate şi aglomerat cu mobilier masiv, de lemn tare şi scump, miroase a bătrâneţe şi a secol trecut. Este februarie 2011, iar la masă Angelo Niculescu, cel mai important antrenor din istoria fotbalului românesc, aşteaptă răbdător şi uşor deprimat întrebările reporterului. Sinuoasă, şueta şerpuieşte printre subiecte, decenii, personaje, întâmplări. Acum discutăm despre Bela Guttmann, antrenorul maghiar care, înainte să schimbe istoria fotbalului mondial prin inventarea sistemului de joc 1-4-2-4, a trecut prin România, unde a antrenat Ciocanul Bucureşti. „Se baza pe automatisme în joc“, spune Angelo, care îşi aminteşte cu o precizie stupefiantă scene minuscule petrecute, unele dintre ele, în urmă cu peste 60 de ani. „Eram la echipe diferite: eu – la Carmen, el – la Ciocanul, viitorul Dinamo. Nu l-am cunoscut personal pe Bela, dar ne-am intersectat de multe ori. Ţin minte că l-am văzut o dată în piaţă la Sfântu Gheorghe, în centru, era în staţie, aştepta tramvaiul 19, să meargă în cartierul Dudeşti, acolo unde era terenul de antrenament al celor de la Ciocanul. Stătea în staţie şi mânca o tabletă de ciocolată…“
Bela Guttmann a câştigat două Cupe ale Campionilor Europeni cu Benfica după ce a antrenat Ciocanul Bucureşti

Am continuat să-l întreb pe Angelo despre Guttmann. Bătrânul mă fascina. În 2011 avea deja 90 de ani şi era o veritabilă capsulă a timpului. În minte i se ascundea o comoară intactă, perfect conservată şi ordonată, cu amintiri din epoci istorice dispărute pentru totdeauna. Aveam în faţă martorul ocular al unor evenimente despre care azi nu mai poţi citi decât în manuale. Aşadar, cum era Guttmann, ungurul venit după război, în 1946, să antreneze în România, escală spre Occidentul unde a schimbat faţa fotbalului mondial? „Eram prieten cu Moisescu şi cu Bartha, de la Ciocanul. A doua zi după meci, jucătorii din Bucureşti se strângeau la «dezobosire», cum spuneam noi în glumă, adică pentru masaj şi saună la complexul Baia Centrală. După aceea, «dezobosirea» se prelungea la restaurant… Acolo îi descoseam pe Martha şi Moisescu despre felul în care lucra Guttmann. Avea anumite idei fixe de la care nu abdica niciodată în privinţa pregătirii fizice. Îi obliga pe jucători, înaintea fiecărui antrenament, să facă 20 de ture de teren fără pauză. Abia apoi începea exerciţiile. De obicei, programul nu avea varietate. Se baza foarte mult pe automatisme. Era o repetiţie continuă. Mereu aceleaşi exerciţii făcute la o intensitate foarte apropiată de tempoul jocului. Era un tip care impunea respect jucătorilor. Zâmbea rar, nu râdea la antrenamente şi nu făcea glume cu ei. Acolo, la Ciocanul, erau jucători cu calităţi fizice, mai puţin tehnice. Aşa că genul ăsta de antrenamente îi ajuta foarte mult în meci, unde excelau la rezistenţă şi forţă“, spune Angelo.
Ne depărtăm de temă, alunecăm spre prezent – „Alex Ferguson e antrenor, restul sunt nişte măscărici!“ –, dar firul dialogului ne răsuceşte gândurile din nou către perioada interbelică, atunci când fotbalul a prins cu adevărat rădăcini în România. „Noi am început să jucăm fotbal după Unire. Până atunci, în Muntenia se juca un fotbal fără mari rafinamente. În echipe erau mulţi muncitori străini. Englezi, nemţi, olandezi… Fotbalul adevărat l-au adus ardelenii, care fuseseră crescuţi la şcoala din Europa Centrală. A fost o diferenţă între ce se juca în Vechiul Regat şi Transilvania. Acolo erau jucători care aveau rafinament tehnic, aplecarea spre jocul combinativ, înţelegerea tactică a fotbalului“, priveşte departe, peste umărul meu, aparent spre storurile care acoperă geamurile, Angelo.
Echipa României la prima ediţie a Cupei Mondiale: cinci maghiari, trei români, doi germani, un evreu
După Unirea din 1918, primul campionat naţional la care au participat şi transilvănenii a fost cel din 1922. Finala s-a jucat între Chinezul Timişoara şi Victoria Cluj (5-1). Echipele din provinciile de dincolo de Carpaţi au dominat copios fotbalul intern o lungă perioadă. Chinezul a câştigat 6 titluri la rând (1922-1927). Abia în 1926 a apărut prima oară în finala campionatului o formaţie din Vechiul Regat: Juventus Bucureşti avea să piardă cu 0-3. Supremaţia timişorenilor avea să fie fracturată, în 1928, de alţi transilvăneni: cei de la Colţea Braşov. Titlul a revenit în Capitală, prima oară după intrarea ardelenilor în competiţie, abia în 1929, de către Venus.

În 1930, la prima ediţie a Mondialelor, 8 dintre titularii României în 3-1 cu Peru au fost de alte naţionalităţi. Ion Lăpuşneanu, Constantin Stanciu şi Ştefan Barbu au fost români, Adalbert Steiner, Ladislau Raffinsky, Emeric (Imre) Vogl, Nicolae Kovacs şi Adalbert Deşu au fost maghiari, Rudolf Burger, Alfred Eisenbeisser (cunoscut românilor sub numele Fredi Fieraru) au fost germani, Rudolf Wetzer – evreu. Aşadar, prima victorie din istoria „tricolorilor“ la Mondiale a fost realizată de 3 români, 5 maghiari, 2 germani şi un evreu. Selecţia fusese făcută, la plecarea din Bucureşti, de Rudi Wetzer, liderul echipei şi antrenorul neoficial. Celebrul fundaş central, tocmai revenit de la Budapesta dintr-o escapadă de pomină, ruptă din filmele de aventuri – tentaţiile ungurilor, corupţia funcţionarilor federali, o goană nebună în noapte către graniţă, dezlegări în alb, tentative de muşamalizare şi scandalul aferent în presa din cele două ţări –, a făcut lotul în pripă şi s-a ocupat de organizare. Până la urmă, a ieşit bine, chiar dacă „atârnătorii federali“ n-au lipsit nici atunci (în delegaţie a fost inclus până şi un ziarist prieten cu federaţia, acuzat în epocă de confraţi că se ocupa cu blaturi şi cu transferuri dubioase).

Vedetele României: Istvan Dobay, Gyula Baratky, Joszef Petschovschi

Gyula Baratky a fost idolul tribunelor în România zeci de ani. Chiar şi după ce a dispărut
dintre noi, vechii suporteri au continuat să-i ducă mai departe isprăvile care le încântaseră tinereţea

Multe sunt poveştile rămase din perioada interbelică. Legenda spune că Ştefan (Istvan) Dobay, supranumit „Calul“, avea un şut atât de puternic încât, uneori, rupea plasa porţii şi că era imposibil de ajuns sau blocat atunci când pornea în sprint. Despre Iuliu (Gyula) Baratki umblă vorba că lovea bara transversală de câte ori avea chef de pe linia careului de 16 metri. Vechii rapidişti susţineau chiar că Baratki a fost cel mai mare fotbalist care a jucat vreodată în România. Bănăţenii contestă şi acum această afirmaţie şi spun că, de fapt, Iosif (Joszef) Petschovschi a fost, în realitate, cel mai mare fotbalist al tuturor timpurilor în România. Cert e că Baratky a jucat 9 meciuri pentru Ungaria, între 1930 şi 1933, şi alte 20 pentru naţionala României, între 1933 şi 1940. Petschovschi a fost decenii vedeta incontestabilă a campionatului, idolul a generaţii întregi de români cărora le-a lipit fotbalul de suflet. A jucat în prima ligă până la 40 de ani şi a reprezentat bine România în 32 de meciuri, reuşind 11 goluri.
Joszef Petschovschi, vrăjitorul balonului intrat în legenda fotbalului timişorean şi arădean. FOTO: Glasul Aradului

După 1945, fotbalul românesc a continuat să fie dominat, o lungă perioadă de timp, de jucătorii veniţi din Transilvania şi, mai ales, de maghiarii care „trăgeau“ după ei şcoala de fotbal a Ungariei dublă vicecampioană mondială în 1938 şi 1954. Pe 30 septembrie 1945, la Budapesta, într-un prim meci după încheierea războiului, România pierdea în faţa marii echipe a Ungariei (Puskas, Hidegkuti, Sarosi III, Vilmos) cu 2-7. Cele două goluri ale tricolorilor erau marcate de maghiarii Francisc Fabian şi Iosif Petschovschi. În naţionala noastră, pe lângă Aurel Boroş, Remus Ghiuriţan, Gheorghe Băcuţ, Vasile Ion, Nicolae Simatoc şi Bazil Marian au mai jucat atunci Iosif Ritter, Francisc Spielmann, Nicolae Reuter, Ladislau Incze, Iuliu Farkas şi, bineînţeles, Francisc Fabian şi Iosif Petschovschi.
Golgheterul all-time al României timp de 60 de ani: Gyula Bodola. Cel mai selecţionat tricolor până în 2000: Laszlo Boloni
O poză de legendă: maghiarii Lazlo Boloni şi Gyula Bodola împreună, în 1989. Primul a fost deţinătorul recordului de selecţii la naţionala tricoloră 12 ani, cel de-al doilea a fost golgheterul all-time al României peste 60 de ani. Amândoi au fost depăşiţi, abia în 2000, de Hagi. FOTO: farablaturi.ofsaid.ro

Lucrurile nu s-au schimbat mult timp după aceea. Primul turneu final al Mondialelor de după război la care a participat România, Mexic 1970, a găsit în cuptorul de la Guadalajara o echipă ranforsată cu Lajos Sătmăreanu în apărare, Emerich Dembroschi şi Vasile (Laszlo) Gergely la mijloc. Românul de naţionalitate maghiară Dembroschi (pe care România îl cunoaşte, eronat, sub numele „Dembrovschi“) avea să fie chiar cel mai bun jucător al naţionalei tricolore la acel turneu final.

Emerich Dembroschi, cel mai bun fotbalist român la Cupa Mondială din Mexic 1970,
omagiat la vremea respectivă în ziarul "Sportul"

Până spre mijlocul anilor ’80, fotbalul românesc chiar a fost cunoscut, în străinătate, prin intermediul vedetelor sale maghiare. Istvan Kovacs, cunoscut acasă sub numele Ştefan Covaci, i-a antrenat pe Cruyff, Rep şi Neeskens la Ajax Amsterdam. Emerich Ienei a câştigat Cupa Campionilor cu Steaua şi, câţiva ani mai târziu, a calificat din nou naţionala la Mondiale, în 1990, după o pauză de două decenii. În paranteză fie spus, am avut ocazia să asist personal, în vara lui 2000, la o scenă cu adevărat memorabilă. La finalul unui antrenament al naţionalei, selecţionerul Laszlo Boloni a iniţiat un mic joc: nimeni nu pleca la vestiare până nu reuşea să nimerească bara transversală de la 16 metri. Au tras, pe rând, toate vedetele tricolorilor (Hagi nu mai făcea parte din lot, se retrăsese după Euro). Nimeni, nici măcar Boloni, n-a reuşit să lovească bara din prima încercare. La final, de minge s-a apropiat, lipăind în iarbă cu sandalele sale uşoare, de vară, şi directorul tehnic Ienei. Campionul marii echipe a Stelei din anii 50-60, ajuns în acea vară memorabilă a lui 2000 la 63 de ani, a mângâiat mingea aşa, în joacă, într-o biomecanică de manual, şi toţi jucătorii generaţiei de aur au urmărit, cu mâinile-n şolduri, traiectoria perfectă la capătul căreia aştepta, firesc, bara. Fără niciun cuvânt, Ienei şi-a împăturit ziarul pe care-l ţinuse în mână în tot acest timp, l-a pus la subsoară şi a plecat, aşa cum se cuvenea şi cum fusese pariul, spre vestiare.
7 mai 1986: antrenorul român de naţionalitate maghiară Emerich Ienei (centru) priveşte
fericit cum jucătorii stelişti fac turul de onoare al stadionului la Sevilla

Până târziu, spre 2000, recordul de selecţii (104) la naţionala României a fost deţinut de Laszlo Boloni, după cum recordul golurilor i-a aparţinut, până în acest mileniu, lui Iuliu/Gyula Bodola, formidabilul atacant care a marcat de 31 de ori în 48 de meciuri, o eficienţă neegalată de Mutu şi Hagi (câte 35 de goluri), cei care l-au depăşit între timp.
Cum ar fi arătat România fără maghiarii, germanii şi evreii care au jucat pentru tricolor
E greu de spus azi cum ar fi arătat fotbalul românesc dacă maghiarii nu l-ar fi îmbogăţit, susţinut, înfrumuseţat aşa cum au făcut-o în ultimii 95 de ani. Poate că România şi-ar fi început cu o victorie palmaresul internaţional şi fără golul lui Ferenc Ronay pe 8 iunie 1922, primul din istoria tricolorilor, şi echipa noastră ar fi câştigat oricum la Belgrad, cu eterna rivală Iugoslavia, celebra Cupă de Aur. Poate că România ar fi învins Peru pe 14 iulie 1930, în debutul la Cupa Mondială, şi fără golurile lui Adalbert Deşu şi Nicolae Kovacs. Poate că, dacă n-ar fi existat Emerich Dembroschi, altcineva ar fi înscris contra Greciei în acel 1-1 de pe 16 noiembrie 1969, în meciul de a fi sau a nu fi din nou la Mondiale după 20 de ani, şi cei 100.000 de români înghesuiţi pe „23 August“ ar fi trăit evenimentul oricum bucuria unei generaţii. Se prea poate ca România să fi învins campioana mondială Italia şi fără torpila lui Boloni din minutul 24 al legendarului meci din 16 aprilie 1983, cel care a împins echipa noastră pentru prima oară spre un turneu final al Europenelor.
În aprilie 1983, autorul golului cu care România învingea campioana mondială Italia în preliminariile pentru Euro 1984, Laszlo Boloni, nu avea loc pe coperta ziarului "Sportul". Publicaţia l-a ignorat pe marele jucător maghiar şi după aceea. În schimb, pe prima pagină trona un editorial cu titlul "Au învins... dacii!". În România începuse campania care avea să îmbolnăvească de "dacopatie" mulţi locuitori ai acestei ţări
Poate că aşa ar fi fost. Dar toate astea rămân doar speculaţii. Ceea ce ştim cu certitudine este că Ronnay şi Bodola, Baratky şi Boloni, Petschovschi şi Ienei, Dobay şi Sătmăreanu, Covaci şi Dembroschi au existat cu adevărat. Au făurit momente memorabile, au scos în stradă România, au calificat naţionala la Europene şi Mondiale, au câştigat Cupa Campionilor, au adus fericirea şi mândria în case reci când nimic nu părea să poată face acestă minune. Suporterii prezenţi azi pe stadioanele României au fost aduşi acolo, poate chiar fără să ştie, şi de ungurii şi nemţii şi evreii care au jucat cu tricolorul pe piept.
Pe stadioanele României au reapărut, după întâmplările de la 1 decembrie, strămoşeştile scandări "moarte bozgorilor" şi "afară, afară/cu ungurii din ţară". Autorii "urărilor" par să fi uitat că le datorează ceva, unii ar spune mult, celor cărora acum le doresc moartea sau, măcar, evacuarea din istorie.

Grupul de lucru maghiaro-sârbo-chinez a discutat despre dezvoltarea liniei de cale ferată Budapesta-Belgrad

2019. 07. 05. - MTI
Belgrad, vineri, 5 iulie 2019 (MTI) - Pe porţiunea din Serbia, renovarea liniei de cale ferată Budapesta-Belgrad a început deja, iar în Ungaria au fost demarate pregătirile pentru construcţie, luna trecută fiind semnat contractul de proiectare şi execuţie completă a porţiunii ungare, cu consorţiul chinezo-maghiar, a declarat László Palkovics, ministrul ungar al inovaţiei şi tehnologiei, vineri, la Belgrad, la conferinţa de presă care a urmat şedinţei grupului de lucru maghiaro-sârbo-chinez care se ocupă de dezvoltarea liniei de cale ferată.
Potrivit ministrului, construcţia liniei de cale ferată Budapesta-Belgrad a pornit ca un proiect emblematic pentru cooperarea dintre China şi Europa Centrală, dar a devenit mai mult decât atât; a arătat cum poate colabora Europa şi China, dar şi cum pot colabora între ele ţările central-europene.
László Palkovics a vorbit şi despre problema trecerilor de frontieră; ca răspuns la întrebarea unui jurnalist, oficialul ungar a explicat că, într-adevăr, transportul de mărfuri şi de persoane nu este suficient de eficient, dacă pe linia de cale ferată de mare viteză, trecerea frontierei este lentă. Întrebarea a apărut deja în timpul întâlnirii bilaterale dintre guvernele Ungariei şi Serbiei, care a avut loc în primăvară, iar de atunci a fost constituit un grup de lucru care se străduieşte să rezolve problema, a adăugat acesta. Posibilele soluţiile includ accelerarea procesului prin comasarea controlului de paşapoarte cu cel vamal, simplificarea posibilităţilor tehnologice – luând în considerare şi cerinţele Schengen – şi simplificarea trecerii frontierei prin extinderea capacităţii, deschiderea de noi benzi, respectiv a prelungirii programului de funcţionare a punctelor de control.
Zorana Mihajlovic, ministrul sârb al transporturilor, a subliniat că la reuniunea de vineri au fost trecute în revistă rezultatele obţinute până acum şi au fost formulate sarcinile pentru perioada următoare, în vederea finalizării cât mai rapide a legăturii feroviare de mare viteză dintre capitala Serbiei şi cea a Ungariei.
A reamintit că ideea liniei de cale ferată Budapesta-Belgrad s-a născut în urmă cu cinci ani, iar de atunci construcţia a două porţiuni din Serbia a început deja, urmând să se şi finalizeze în curând, în timp ce construcţia celei de-a treia porţiuni este de aşteptat să înceapă anul viitor. Potrivit aşteptărilor, întreaga porţiune din Serbia urmează să fie finalizată până la sfârşitul anului 2022.
Părţile au convenit că nu este de ajuns să se refacă doar porţiunea de cale ferată dintre Belgrad şi Budapesta; pentru ca mărfurile din China să ajungă cât mai repede din porturile din Grecia în Europa de Vest, este nevoie de renovarea întregii linii de cale ferată, astfel încât s-a discutat şi despre eventuala implicare în proiect a Macedoniei de Nord şi chiar a Greciei. Ca răspuns la întrebarea unui jurnalist, ministrul sârb a punctat că toate aspectele legate de construcţie sunt în conformitate cu standardele europene.
Ning Chi-Chu, vicepreşedintele Comisiei Naţionale pentru Dezvoltare şi Reformă (CNDR) din China, a specificat: Beijing este, în continuare, gata să sprijine dezvoltarea liniei de cale ferată Budapesta-Belgrad, astfel încât proiectul să reprezinte un bun exemplu de cooperare reuşită între China şi Europa Centrală. Şi-a exprimat speranţa că în viitor, cooperarea se va extinde şi asupra şoselelor, podurilor şi a altor investiţii de infrastructură, precum şi asupra realizării unor proiecte energetice.
Aceasta a fost cea de-a opta reuniune a grupului de lucru maghiaro-sârbo-chinez privind dezvoltarea liniei de cale ferată Budapesta-Belgrad.
Împreună cu colegul său sârb, Nenad Popovici, László Palkovics a discutat, vineri, la Belgrad, şi despre posibilitatea unor cooperări în domeniul tehnologiei inovaţiei; cei doi politicieni au semnat şi un memorandum de colaborare, care va face posibilă, în viitor, cooperarea cercetătorilor, studenţilor, inginerilor, companiilor din domeniul inovaţiei şi a companiilor startup.

2019-07-01

DESPRE TRĂZNĂILE LUI MIRCEA CHELARU

Cresterea activitatii energetice, a radiatiei schuman, perturbatii neuronale, centre energetice dacice, zamolxism si alte aberatii. Este uimitor pentru mine cati oameni au fost inselati de draci cu aberatii dacofage zamolxiste si nu orice oameni ci unii care au minte, multa minte chiar si destula memorie.
Chelaru face parte dintr-o grupa de debili mintali din care mai fac parte si Pavel Corut si Emil Strainu – cei mai cunoscuti “specialisti” OTV-isti care cand incep sa dea drumul la poezie, parca sunt niste scenaristi SF care povestesc despre filmele pe care le realizeaza si descriul universul in care se desfasoara aceste filme. Stai si te uiti la ei si te miri ce o sa urmeze si ce fantasmagorii mai scot pe gura. Iar statura ferma, convingerea profunda si seriozitatea tembela cu care sunt siguri ca ei stiu mai bine decat oamenii de stiinta, istorici, medici si “restul lumii” nu ii fac decat o specie mai speciala de “ghicitori in boabe”.
Mare este gradina Domnului si astfel de personaje intr-o lume normala ar trebui sa fie cazati la spitalul 9, insa in Romania de azi, spitalul 9 s-a mutat la OTV. Dar nu doar la OTV, ci in toate televiziunile.
Bunaoara, zappuind posturile TV aseara am dat peste Celaru si l-am auzit discutand despre politica. Nu stiam ce hram poarta si am zis sa las oleaca sa vad ce zice, in timp ce butonam cu alte treburi pe laptop. Vorbeste frumos omu’ la inceput, zice de Base zice si de USL-isti, ii critica pe toti, subliniaza niste aspecte interesante, dar evidente pentru toata lumea, cum ca s-a ales praful de tara si mafiotii jefuiesc tot ce pot. Corect pana aici, doar ca a durat vreo 3 ore. Apoi, din vorba in vorba, spre final, tocmai cand anuntase ca vrea sa termine, Danutz ii pune niste intrebari despre tot felul de energii, despre care pare-se stia dinainte ca Chelaru e “specialist”. Abia atat ii trebui lui Chelaru ca incepu fratele meu sa ii dea drumul la o mie si una de fantasmagorii, toate tintind catre o singura directie: noi dacii suntem mai breji, pamantul asta pe care traim noi este special, are tot felul de conexiuni astrale cu energii paranormale, problema este ca noi nu suntem “conectati” si prin urmare nu trebuie decat sa ne trezim ca sa “ne activam”.
Ce usor ar fi sa fie asa … Asta nu inteleg debilii astia ca ar fi prea usor si fara nici un merit ca sa fim noi mai breji ca altii, sa avem noi “dotari” mai speciale ca altii si pentru a schimba lumea sa fie de ajuns sa mergem sa aprindem focuri sacre in 7 munti inalti.
Adevarul este ca suntem de fapt niste urmasi nevrednici ai unui popor care s-a nascut crestin – dupa cum recunosc toti istoricii, – din daci si romani, care romani nu se trageau din traci – dupa cum bineinteles ca orice istoric stie si doar niste tampi s-au gasit sa demonstreze ei altfel. Realitatea este ca avem multe de facut pentru a schimba situatia, avem eforturi mari pentru a ne schimba sufleteste si pentru a deveni mai buni, caci ne-am cam stricat si am cam uitat de Dumnezeu, nu mai practicam virtutiile si nici macar nu ne mai pasa de putinele lucruri pe care le-am invatat in cei 7 ani de-acasa, oricat de nepriceputi ar fi fost parintii nostri.
Falsi prooroci au tot fost pe la noi, caci dupa lagarul comunist s-au varsat toate gunoaiele de prin afara, de la sectari si pedofili pana la yoghini, new-age-isti si chiar mormoni. Ce e nou la astia e ca sunt “made in Romania”! Trairam sa o vedem si pe asta, o noua religie nascuta pe plai mioritic. Sa se rasuceasca dacii in mormant, nu altceva.

Summit UE - Viktor Orbán: vor ca omul lui Soros să fie preşedintele Comisiei

2019. 07. 01.  MTI
Budapesta, luni, 1 iulie 2019 (MTI) - Faptul că Frans Timmermans (candidatul de vârf al social-democraţilor) este omul lui György Soros, este deja în sine un motiv de refuz, însă ţările membre ale V4 resping numirea acestuia la preşedinţia Comisiei Europene şi pentru că, în opinia lor, acesta "duce un război ideologic şi luptă împotriva oricui care vede lumea în mod diferit faţă de el", a declarat prim-ministrul ungar Viktor Orbán, la reuniunea extraordinară a UE, pentru Agenţia Internaţională de Presă V4NA.
În declaraţia sa, premierul Ungariei a numit evenimentele de la summitul UE, unele foarte palpitante. Lupta aceasta este despre faptul că unii lideri europeni – printre care Frans Timmermans şi Manfred Weber (candidatul de vârf al Partidului Popular European) - au decis că în următorii cinci ani, la conducerea Comisiei Europene (CE) trebuie să se afle un om care este un reprezentant de neclintit al reţelei ONG de tip Soros şi al democraţiei liberale, a adăugat Orbán.
“Au identificat un adevărat războinic în acest scop; Timmermans este un bun războinic – este chiar adversar onorabil, lucru pentru care îl respect -, un războinic ideologic, care nu tolerează nimic diferit, nicio viziune care diferă de viziunile sale proprii şi de cea a democraţiei liberale, şi care vrea să impună propria sa percepţie tuturor statelor membre ale UE”, a spus şeful guvernului de la Budapesta.
Potrivit acestuia, dacă acest grup reuşeşte să ocupe fotoliul de preşedinte al CE, organizaţiile neguvernamentale de tip Soros vor fi finanţate de acolo timp de mulţi ani, iar prin asta se va încerca transformarea şi a societăţilor din Europa Centrală, în special în ceea ce priveşte migraţia.
Premierul ungar a punctat: “suntem mai mulţi cei care vrem să oprim acest proces”; a menţionat, aici, inclusiv Partidul Popular European (PPE), Ungaria şi ţările membre ale V4.
Viktor Orbán a reamintit că duminică, PPE a luat două decizii, “pe care presa internaţională nu le-a luat la cunoştinţă sau care i-au fost ascunse”. Prima este aceea că Frans Timmermans nu poate fi, în niciun caz, preşedintele CE, iar cealaltă, că PPE ar trebui să dea preşedintele Comisiei, chiar dacă asta ar însemna ca Manfred Weber să nu fie preşedintele Parlamentului European (PE).
Orbán a explicat că, din moment ce PPE nu poate obţine două poziţii, “trebuie aleasă Comisia”. Acesta a subliniat, de asemenea, că împotriva deciziilor au votat două persoane: cancelarul german
Angela Merkel şi Frank Engel din Luxemburg (deputat din partea PPE). “Toţi ceilalţi au votat împotriva Angelei Merkel”, a subliniat premierul Ungariei.
Viktor Orbán a spus: Angela Merkel nu a luat act de decizia PPE şi a continuat “să încerce să facă, împreună cu liberalii şi cu socialiştii, un pachet” prin care în postul de preşedinte al PE să ajungă Manfred Weber, iar în cel de preşedinte al Comisiei Europene, Frans Timmermans.
Orbán consideră cel mai grav lucru referitor la Angela Merkel, că aceasta din poziţie de cancelar al celui mai mare partid din cadrul popularilor europeni a respins decizia PPE şi lucrează în
baza unui scenariu complet diferit. Premierul ungar a subliniat că Italia, ţările membre ale V4 şi prim-miniştrii PPE au continuat, în mod unitar, să se împotrivească acestei “atitudini de tip Merkel” şi au împiedicat ca Timmermans să devină preşedintele Comisiei Europene.
“După ce a devenit clar că nu există majoritatea necesară, (…) şedinţa a fost suspendată. Acum, toată lumea stă, speculează şi negociază, respectiv aşteaptă continuarea de mâine”, a spus Viktor Orbán.
Orbán l-a numit pe Timmermans un candidat rău din punct de vedere al unităţii europene şi a punctat că se doreşte, în schimb, un candidat “care este un maestru al cooperării est-vest, al construirii de punţi şi a realizării de compromisuri”.
“Vrem să dăm Uniunii un bun preşedinte de Comisie, pentru asta luptă ţările membre ale V4, pentru asta luptă italienii, pentru asta luptă prim-miniştrii PPE”, a spus.
Potrivit lui Orbán, acest lucru nu este simplu, “deoarece – de când mă învârt eu în politica europeană, adică de 30 de ani – este pentru prima oară când văd că liderul celui mai mare partid din PPE şi persoana din fruntea celui mai mare guvern al său, cancelarul german se împotriveşte deschis deciziilor democratice ale PPE”.
Viktor Orbán a relatat că grupul parlamentar al PPE se va reuni la Strasbourg pentru a discuta situaţia. “Chiar sper că ne vor transmite un mesaj clar cu privire la poziţia pentru care luptăm şi sper că această poziţie nu va fi cea de preşedintele al Parlamentului European, ci cea de preşedintele al Comisiei Europene”, a spus premierul ungar.
“Există şanse pentru asta, există deja, în paralel, patru-cinci pachete, deşi şedinţa a fost suspendată de doar câteva ore”, a continuat premierul. “Vom lucra toată noaptea şi cred că dimineaţa vom avea o propunere de compromis, care va putea satisface nevoile tuturor”, a spus.
Cu referire la ţările membre ale V4, a punctat că “au făcut o bravură”, deoarece, deşi liderii celor patru ţări sunt membri în patru grupuri politice diferite, şi toate cele patru grupuri politice se aflau în dispută între ele, statele membre ale Grupului de la Vişegrad au rămas unite până la final.
“Acest lucru demonstrează că ataşamentul din cadrul V4 este,
acum, mai puternic decât ataşamentul tradiţional de partid. Acesta este un semn bun pentru viitor şi este sigur că vom rămâne împreună şi mâine”, a specificat Viktor Orbán.

2019-06-29

Adio, Dragnea! Ce am văzut la Congresul - terapie de la PSD

La Congres au fost două linii de discurs, care pot fi definite astfel: „ciocu mic și joc de glezne, poate îi mai păcălim o dată” (varianta Viorica Dăncilă) și „Dragnea ne cere de după gratii să continuăm lupta cu statul paralel” (varianta Codrin Ștefănescu). Viorica Dăncilă a venit cu aceleași promisiuni gogonate cu care PSD a câștigat alegerile în 2016: a promis „o autostradă cap-coadă, de la buget”, spital regional la Constanța, investiții în aparatură medicală etc. A vărsat o găleată de promisiuni nesusținute de nimic; ar fi nevoie de 2 bugete ca să acopere tot ce a promis Dăncilă, plus noile pensii speciale ale primarilor introduse prin Codul administrativ. „Linia Dragnea” a atacat cu vechile obsesii legate de republica procurorilor, de abuzuri, de cătușe. La vot s-a văzut însă câtă aderență mai are dragnismul în PSD: Codrin Ștefănescu a ieșit al treilea la secretar general, Liviu Pleșoianu al doilea la președinte la distanță mare de Viorica Dăncilă. Prin votul Congresului, epoca Dragnea s-a încheiat oficial. Rămân încă activi acești „true believers”, dar fanatismul lor nu mai e contagios. Pesediștii vor altceva, chit că deocamdată nu știu ce.
Pesediștii au afișat un banner uriaș pe Sala Palatului: „Puternici împreună”. Viorica Dăncilă a intrat în sală pe melodia „Stand up for the champions” și s-a ales președintă pe melodia „We are the champions”. PSD este un partid de 23 la sută care încă are reflexele partidului-stat, ale partidului de milioane de votanți, ale partidului de mase. Niciunul dintre cei care s-au perindat pe scenă nu mi-a dat impresia că înțelege pe ce lume trăiește, la propriu. Partidul acesta, bolnav de gigantism, nu pricepe că societatea românească s-a schimbat dramatic în ultimii ani. Ecaterina Andronescu a vorbit de „căile necunoscute ale online-ului”. Felix Stroe a spus că „alegerile europarlamentare au fost deturnate de un imens zgomot de fond provocat de mercenari internauți”. PSD stă în fața tehnologiei ca vițelul la poarta nouă. La niciun Congres PSD n-a văzut atâtea fețe debusolate ca la acesta.
Marian Oprișan a fost huiduit și obligat să renunțe la cuvântare. „Du-te acasă, nesimțitule!” i-a strigat un delegat. A fost una dintre surprizele Congresului. „Primul dintre baroni” s-a înscris la cuvânt la final, să ia caimacul. De dimineață, se umflase dragnismul în el. Într-o scrisoare către pesediști, începuse să vorbească precum Dragnea: „nu vrem să fim lada de gunoi a Europei, cetățeni de mâna a doua…” știți litania. Oprișan s-a grăbit să-i ia lui Dragnea și partidul, și discursul. Reacția vehementă a sălii arată pe de-o parte că pesediștii s-au săturat să mai fie hingheriți de un jupân, iar pe de altă parte că lumea a sancționat lăcomia lui Oprișan, care s-a repezit primul la masă. Baronul de Vrancea a fost primul care s-a lepădat de Dragnea și care s-a grăbit să-i ia jucăriile, începând cu premierul Dăncilă. Oprișan a vrut să fie noul Dragnea și să aibă și el dăncila lui. A plecat din sală cu coada între picioare.
Discursul lui Călin Popescu Tăriceanu ar trebui să le fie o lecție pesediștilor despre cum se ajunge la 4 la sută. Mi-a atras atenția momentul în care, vorbind de „complexul de inferioritate față de cei mari” pe care l-ar avea românii, a făcut un comentariu despre meciul naționalei de tineret cu Germania. Tinerii jucători români „ar fi cedat psihologic” în fața germanilor, ceea ce ar argumenta teoria tăriceană că dezvoltăm complexe față de cei mari. Doar că dl. Tăriceanu probabil a văzut alt meci. Și cu siguranță că de la 4 la sută cât a luat la europarlamentare, dl. Tăriceanu este dovada vie că există români fără niciun fel de complexe. Poate de aceea, dl. Tăriceanu s-a sugerat din nou, în fața sălii, drept candidatul PSD-ALDE la președinție.
Pre-șe-din-ți-e, pre-șe-din-ți-e, Viorica Dăncilă! Nu i-a ieșit nici la Congres, nici după ce a fost aleasă președintă. Doamna Dăncilă o ține langa cu preșidenția. Deocamdată a PSD. Despre cea a României, este deocamdată rezervată. Întotdeauna președinții partidului au fost și candidați la Președinție. Doamna Dăncilă zice că dânsa nu se bagă. S-ar băga dl. Teodorovici, proaspăt ales președinte executiv. Vom avea o toamnă veselă. Discoteque!

UE-alegeri - Zoltán Kovács: poate fi acceptat candidatul care se identifică cu punctele de vedere ale Europei Centrale

2019. 06. 29. -  MTI
Budapesta, sâmbătă, 29 iunie 2019 (MTI) - Prim-miniştrii ţărilor din Grupul de la Vişegrad (V4) au convenit, la întâlnirea de vineri de la Praga, că pentru poziţiile de conducere ale Uniunii Europene (UE) pot accepta doar candidaţi care înţeleg problemele Europei Centrale şi care se pot identifica cu punctele de vedere ale acesteia, a declarat, sâmbătă, secretarul ungar de stat responsabil pentru comunicare şi relaţii internaţionale, la o conferinţă de presă, la Budapesta.
Zoltán Kovács a declarat că şefii de guverne au convenit asupra principiilor de selectare a liderilor şi a aspectelor pe care le vor prezenta la Bruxelles înaintea summitului de duminică.
Grupul de la Vişegrad (V4) şi-a consolidat unitatea şi acele principii de bază de care membrii V4 sunt ataşaţi. Acestea sunt: stoparea migraţiei, conceptul de Europa naţiunilor, precum şi faptul că fundamentul UE este cultura creştină, a enumerat politicianul.
Pornind de la această idee, “aşa-numiţii candidaţi de vârf (Spitzenkandidat)” sunt inacceptabili, astfel că nici Manfred Weber, nici Frans Timmermans nu pot conta pe sprijinul V4, a precizat secretarul de stat.
El a afirmat că Manfred Weber, pe lângă Ungaria, a jignit mai multe state europene, iar Frans Timmermans “practic, a minţit în toată campania”.
Legat de informaţia publicaţiei germane “Die Welt”, conform căreia şefii de state şi de guverne de la summitul G20, de vineri, de la Osaka, au convenit ca Manfred Weber, candidatul de vârf al Partidului Popular European, să nu mai fie următorul preşedinte al Comisiei Europene, Zoltán Kovács a comentat că informaţiile presei întotdeauna trebuie tratate cu prudenţă.
Ca răspuns la o altă întrebare, secretarul de stat a declarat că V4 nici în urmă cu cinci ani nu a susţinut sistemul candidatului de vârf deoarece în opinia lor acesta nu poate reflecta voinţa oamenilor europeni.
Zoltán Kovács consideră că este în interesul tuturor să se ia, cât mai curând posibil, o decizie privind liderii UE.

2019-06-26

După ce a înțeles mesajul alegătorilor pe 26 mai, Guvernul Dăncilă a dat azi 10 OUG-uri dintr-o lovitură, printre care și Codul administrativ - cadou pentru baroni

Guvernul Dăncilă a adoptat marți, prin OUG, Codul administrativ, care conține o serie de prevederi controversate, precum aceea de a-l obliga pe președintele țării ca, în caz de remaniere guvernamentală sau vacantare a postului, să numească un ministru în termen de 10 zile de la propunere. Potrivit actului normativ, șeful statului poate refuza o singură propunere.
Ate prevederi controversate sunt introducerea pensiilor speciale pentru aleșii locali, dar și aprobarea proiectelor care vizează administrarea patrimoniului cu jumătate plus 1 din numărul consilierilor în funcție, față de două treimi cum era până în prezent.
Totodată, este transferată răspunderea pentru pentru actele administrative ilegale de la primari către funcționarii publici. „Aleşii locali vor răspunde exclusiv pentru aprecierea necesităţii şi oportunitatea actelor administrative. Acest lucru nu înseamnă că nu răspund pentru ilegalitate. Pot înţelege poziţia sindicatelor din administraţie. Pot înţelege, dar doar până la un anumit punct ipoteza conform căreia orice nobil, ca să nu spun baron local, pune un funcţionar public să facă o ilegalitate şi doar funcţionarul public răspunde. Acest lucru este fals. Şi o spun cu toată responsabilitatea funcţiei mele”, a declarat, potrivit News.ro, vicepremierul Daniel Suciu, într-un briefing la Palatul Victoria.”
„Toate prevederile din Codul administrativ au fost discutate în ultimii 15 ani. (...) În esenţă reuneşte 16 legi, unele de foarte mare vechime. Avem un act normativ care nu e perfect, dar va ajunge în Parlament şi reprezentanţii partidelor vor face toate corecturile pe care le consideră necesare. În ultimele două luni am avut întâlniri cu reprezentanţii tuturor actorilor din administraţie. Toate structurile asociative ne-au solicitat adoptarea Codului administrativ”, a susținut Suciu.
O prevedere care se găsește în noul Cod administrativ este alegerea președinților de CJ prin vot uninominal. „După cum ştiţi, am adoptat deja revenirea la alegerea preşedinţilor consiliilor judeţene prin vot uninominal, la fel ca în cazul primarilor, reglementare care se regăseşte în noul Cod Administrativ. Legitimitatea preşedinţilor de consilii judeţene va creşte întrucât aceştia vor reprezenta voinţa cetăţenilor şi nu rezultatul unor negocieri politice”, a declarat Viorica Dăncilă.
Iohannis: PSD nu se poate schimba, iar lecția votului din 26 mai este una pe care acest partid este incapabil să o înțeleagă
Adminstrația Prezidențială a reacționat printr-un comunicat, în care arată că „arhitectura de funcționare a întregii administrației publice din România va fi dramatic alterată prin acest Cod Administrativ. Nu există niciun argument și nicio justificare pentru adoptarea acestei Ordonanţe, care reprezintă un atentat la adresa întregului sistem administrativ”.
„Credibilitatea și buna-credință ale PSD de a face singuri reforme, indiferent de domeniu, sunt nule, iar intervențiile catastrofale ale PSD în legislația penală și fiscală sunt cele mai edificatoare exemple. Președintele Klaus Iohannis evidențiază că, după modificarea prin Ordonanță de Urgență a legislației în privința alegerii președinților de consilii județene, adoptarea Codului Administrativ prin OUG arată un plan mult mai amplu al PSD de a conserva puterea și de a-și servi baronii. PSD nu se poate schimba, iar lecția votului din 26 mai este una pe care acest partid este incapabil să o înțeleagă”, crede șeful statului. 
În opinia sa, PSD vrea „să distrugă Administrația de dragul baronilor locali”.
Marți, 25 iunie, pe ordinea de zi a Guvernului s-au aflat nu mai puțin de 10 ordonanțe de urgență.
I. PROIECTE DE LEGI
1. PROIECT DE LEGE privind modificarea și completarea Legii nr.135/2010 privind Codul de procedură penală 
II. ORDONANȚE DE URGENȚĂ
1. ORDONANȚĂ DE URGENȚĂ privind modificarea și completarea Legii nr. 202/2016 privind integrarea sistemului feroviar din România în spațiul feroviar unic european 
2. ORDONANȚĂ DE URGENȚĂ privind activitățile de transport alternativ cu autoturism și conducător auto 
3. ORDONANȚĂ DE URGENȚĂ privind operarea Sistemului de avertizare a populației în situații de urgență „RO-ALERT”
4. ORDONANȚĂ DE URGENȚĂ pentru modificarea și completarea Legii 346/2004 privind stimularea înființării și dezvoltării întreprinderilor mici și mijlocii 
5. ORDONANȚĂ DE URGENȚĂ privind modificarea și completarea unor acte normative din domeniul îmbunătățirilor funciare
6. ORDONANŢĂ DE URGENŢĂ privind Codul administrativ al României
7. ORDONANŢĂ DE URGENŢĂ privind aprobarea Programului multianual de finanțare a investiţiilor pentru modernizarea, reabilitarea, retehnologizarea şi extinderea sau înființarea sistemelor de alimentare centralizată cu energie termică ale localităților şi pentru modificarea şi completarea Legii serviciilor comunitare de utilități publice nr. 51/2006
8. ORDONANŢĂ DE URGENŢĂ pentru modificarea şi completarea unor acte normative în domeniul transportului de persoane
9. ORDONANŢĂ DE URGENŢĂ pentru modificarea şi completarea Ordonanței de urgenţă nr. 16/2018 privind asigurarea măsurilor necesare organizării şi desfășurării unor proiecte culturale, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative
10. ORDONANŢĂ DE URGENŢĂ pentru modificarea şi completarea Ordonanței de urgenţă nr. 196/2005 privind Fondul pentru mediu şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 249/2015 privind modalitatea de gestionare a ambalajelor şi a deșeurilor de ambalaje

2019-06-20

Opţiunile politice ale marilor scriitori. Sadoveanu a primit „Premiul Lenin“, Eliade a avut probleme din cauza apropierii de legionari

5 martie 2015,  Mugurel Manea
Mihail Sadoveanu, Vasile Alecsandri, Tudor Arghezi, Mihai Eminescu, Mircea Eliade O parte dintre marii scriitori ai ţării au avut şi o altă faţă de care puţini dintre români ştiu. Este vorba despre opţiunile lor politice, o parte dintre scriitorii de care vom aminti în cele ce urmează expunându-şi crezul politic şi în opera lor literară. Unii au avut de suferit din acest motiv, iar alţii – de câştigat vremelnic. 
Potrivit profesorului de istorie Ion Ivaşcu din Slatina, majoritatea marilor scriitori români care au avut şi un crez politic pe care nu au ezitat să şi-l facă public au fost, înainte de toate, naţionalişti. Au fost şi exemple de mari scriitori care au urmărit să-şi facă o carieră şi să profite de pe urma meseriei lor, dar, în general, cei mai mulţi mari scriitori ai ţării “au vrut binele ţării”. 
Mihail Sadoveanu (n. 5 noiembrie 1880, Paşcani - d. 19 octombrie 1961, Bucureşti) este considerat pe bună dreptate unul dintre cei mai importanţi prozatori români din prima jumătate a secolului XX. Cunoscut mai mult ca scriitor, povestitor, nuvelist, romancier şi academician, el a fost şi un important om politic român. Opera sa literară poate fi împărţită în câteva etape distincte, ultima fază corespunzând însă realismului socialist, în acord cu perioada socialist-comunistă la care Sadoveanu a aderat ideologic. După anul 1947, scrisul său se îndreaptă spre ideologia noului regim comunist, publicând opere afiliate curentului sovietic al realismului socialist, din care celebre pot fi menţionate romanul “Mitrea Cocor” sau cartea de reportaje din URSS - “Lumina vine de la Răsărit”. Eforturile sale literare pentru noua orientare sunt recompensate cu funcţia de preşedinte al Prezidiului Marii Adunări Naţionale, cea mai mare funcţie politică ocupată de un scriitor român în timpul regimului comunist. Un an mai târziu, în anul 1948, Sadoveanu publică romanul “Păuna Mică”, iar în 1949 este ales preşedinte al Uniunii Scriitorilor din ţara noastră. În 1952 publică romanul istoric “Nicoară Potcoavă”, capodoperă a genului. În anul 1955, scriitorului i se conferă titlul de “Erou al Muncii Socialiste”. Mihail Sadoveanu a primit “Premiul Lenin pentru Pace” în 1961. Mihail Sadoveanu se stinge din viaţă la data de 19 octombrie 1961, fiind înmormântat în Bucureşti la loc de cinste alături de Mihai Eminescu şi Ion Luca Caragiale. În ciuda unei părţi semnificative a scrierii sale filo-comuniste, el rămâne unul dintre cei mai importanţi scriitori români. 
Vasile Alecsandri, “revoluţionarul optimist” Profesorul de istorie Ion Ivaşcu este de părere că principala caracteristică a opţiunilor politice ale marilor scriitori din ţara noastră a fost una "de stânga". “Avem câteva exemple de mari scriitori români care au avut, pe lângă munca lor literară, şi o activitate politică. Unii nu au pregetat în a reflecta acest lucru şi în activitatea lor literară, alţii – mai puţin. Cei mai mulţi dintre aceştia însă se caracterizează prin faptul că au fost , de la Sadoveanu şi alţii. Mihai Eminescu, de exemplu, a fost un naţionalist înfocat - , cum chiar el spunea, la fel şi Mircea Eliade, Vasile Alecsandri, Eugen Ionescu etc.”, spune profesorul Ion Ivaşcu. 
Vasile Alecsandri (n. 21 iulie 1821, Bacău — d. 22 august 1890, Mirceşti, judeţul Iaşi) este unul dintre cei mai importanţi scriitori-politicieni ai ţării. Poet, prozator şi dramaturg, este autorul imnului naţional “Hora Unirii”, numit iniţial “Hora Ardealului”, poezie care emoţionează, revitalizează şi cucereşte întreaga suflare română. Încă de la momentul creării sale, poezia a fost transpusă în cântec: se putea auzi pe toate uliţele localităţilor ţării, pe străzile oraşelor, în cafenele şi berării, în locuri publice şi - spun cronicile timpului -, avea mereu şi peste tot un impact viral: boieri, negustori şi oameni din popor se prindeau în horă acolo unde se auzea “Hai să dăm mână cu mână/Cei cu inima română!”. Vasile Alecsandri a fost unul dintre fruntaţii Revoluţiei de la 1848 din Moldova, redactând chiar unul dintre documentele ei programatice – “Dorinţele partidei naţionale din Moldova”, considerat principalul manifest al revoluţionarilor moldoveni. Ia parte la luptele pentru Unirea Principatelor Moldova şi Muntenia, numărându-se printre persoane aproapiate lui Alexandru Ioan Cuza. Drept urmare, e trimis de viitorul domn al Principatelor Române în Franţa, Italia şi Anglia pentru a determina marile puteri civilizate să recunoască dubla alegere a lui Cuza. S-a implicat din plin în mişcarea unionistă, în dezbaterile Divanului ad-hoc de la 1857, pentru ca, în cele din urmă, să renunţe chiar oferta de a ocupa tronul Moldovei, înlesnind astfel calea spre Unirea celor două Principate Române sub sceptrul unui domnitor “care ar răni mai puţin orgoliul celorlalţi candidaţi la tronurile reunite”. Este ales deputat, ajunge chiar ministru în mai multe rânduri. Alecsandri este cel mai cuprinzător dintre scriitorii generaţiei sale, exprimându-i nu numai năzuinţele patriotice, ci şi descoperirile din continentul vieţii intime şi încercându-şi puterile în aproape toate genurile şi speciile literare fundamentale. El a fost, în primul rând, un poet important şi un dramaturg original. În epocă s-a bucurat de recunoaştere şi de admiraţie nu doar în ţara sa, ci şi în lumea francofonă, devenind laureat al premiului “Gintei Latine” (premiu primit la Montpellier 1878). Succesul operei sale era şi este considerat incontestabil, a fost tradus în mai multe limbi, i-au fost jucate piesele, a fost membru al Societăţii Academice Române, membru onorific al Societăţii “Junimea”, a primit distincţii şi onoruri, a fost adulat şi aplaudat. Marele George Călinescu l-a numit pe Alecsandri chiar “un revoluţionar optimist”, înflăcărarea sa rodind atât în literatură, dar în politică deopotrivă. 
Tudor Arghezi, “nehotărâtul” Pe numele său adevărat Ion Nae Theodorescu (n. 21 mai 1880, Bucureşti - d. 14 iulie 1967), el a scris, între altele, teatru, proză, pamflete, literatură pentru copii. Se numără printre scriitori români cei mai contestaţi din întreaga literatură română din cauza problemelor create de opţiunile sale politice. A primit consacrarea maximă în timpul României Marei şi a cunoscut, de aproape, toate regimurile de-a lungul celor 30 de ani ce separă realizarea aspiraţiilor naţionale (Marea Unire de la 1918, n.r.) şi până la instaurarea regimului comunist în 1948. “Tudor Arghezi a avut o traiectorie sinuoasă, ca să-i spun astfel, deoarece, pe tot parcursul evoluţiei sale literare, a înţeles să se raporteze diferit la fiecare dintre regimurile în timpul cărora a trăit, fiind când cu unii, când cu alţii. De exemplu, este ştiut faptul că Arghezi a fost un susţinător al regelui Carol al II-lea, fapt pentru a şi fost ajutat de rege în câteva situaţii importante, apoi a fost arestat în timpul lui Ion Antonescu, după care a urmat o perioadă în care a fost denigrat de către comunişti, dar tot aceştia l-au reabilitat ulterior”, spune profesorul Ion Ivaşcu. Opţiunea sa politică se cristalizează prima dată între anii 1914-1916, perioadă când toată ntelectualitatea românească se divide în tabere: “antantofilii” - adepţii păstrării neutralităţii ţării noastre, şi, respectiv – “germanofilii”. Arghezi a preferat ultima tabără, din care cauză a avut ulterior de suferit, alegerea poetului nefiind însă dictată de o puternică germanofilie cât, mai degrabă, de frica de Rusia. În mod deschis în scrierile sale, Arghezi a condamnat făţiş decizia de intrare a României în război de partea Antantei şi a condamnat alianţa cu Rusia. În momenul ocupării ţării noastre de trupele germane, el a ales să rămână la Bucureşti, timp în care a scris mult în publicaţiile filogermane şi în cele aflate sub controlul ocupanţilor. Drept urmare, el s-a ales cu un mandat de arestare şi chiar o condamnare pentru colaboraţionism. A petrecut un an în închisoare împreună cu alţi ziarişti şi scriitori „colaboraţionişti”, între care cei mai cunoscuţi sunt Ioan Slavici, S. Grossman, D. Karnabatt şi Dem. Theodorescu. Pedeapsa primită fusese de cinci ani de zile, însă grupul ziariştilor a fost graţiat şi a ieşit din închisoare după un an de zile. În anii Regelui Ferdinand I, după cum se arată şi într-un articol despre poet publicat de "Historia", Arghezi a colaborat la diverse publicaţii, atât ale liberalilor, cât şi ale ţărăniştilor - în momentele în care unul sau celălalt partid s-a aflat la putere; Arghezi a avut o “predispoziţie” de a se alipi “partidului momentului”. Perioada de glorie a poetului a fost în timpul revenirii în ţară a lui Carol al II-lea, care l-a şi ajutat cu plata tuturor datoriilor sale din fondurile Casei Regale. Plecarea din ţară a lui Carol II-lea îl găseşte pe Arghezi ca pe un scriitor şi publicist consacrat, având o voce influentă în presa românească. Prin scrierile sale, poetul îşi crează imaginea unui critic acid al fascismului, făcând mare vâlvă în vremea respectivă (toamna 1943) prin pamfletul numit “Baroane” şi dedicat ambasadorului german la Bucureşti, von Killinger. Drept urmare, poetul plăteşte cu închisoarea curajul său, petrecând câteva luni la Târgu-Jiu. Deşi s-a bucurat la momentul ieşirii ţării noastre din război de lângă Germania, sentimentul nu a fost unul total, fiind ştiut că Arghezi rămăsese un critic fervent al Rusiei. Nefiind nici comunist, Arghezi nu a putut sta cu mâinile în sân după schimbarea puterii şi venirea comuniştilor în fruntea ţării. Astfel, în ziarul “Adevărul” de la acea vreme, Arghezi se pronunţă, prin mai multe articole, împotriva puterii populare şi a autoritarismului acesteia în problemele artei. Drept urmare, din 1948, Arghezi este stigmatizat de noul regim communist, întreaga lui operă literară e călcată în picioare de “aplaudacii” noului regim. Poetul va fi reabilitat abia spre mijlocul anilor ‘50 de către Gheorghe Gheorghiu Dej cu preţul “supunerii”, pe care Arghezi o acceptă cu greu, după zece ani de stigmatizare. 
Mihai Eminescu, analistul socio-economic şi politic Poetul nostru naţional nu are nevoie de nicio prezentare, opera sa literară fiind cunoscută de toată lumea. Din păcate, cam aici se opresc cunoştinţele majorităţii românilor, care nu cunosc, de exemplu, nimic despre celelalte aspecte ale vieţii scriitorului. Pe numele său adevărat Mihail Eminovici (1850-1889), Mihai Eminescu este considerat de cititorii români şi de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literatura română. Poet, prozator şi jurnalist, Eminescu a avut însă, înainte de toate, o rădăcină ideologică economică şi politică conservatoare. Prin scrierile sale, Eminescu oferă o radiografie a întregii vieţi politice, parlamentare sau guvernamentale din acea epocă. Ca şi cum nu ar fi fost suficient, ziaristul Mihai Eminescu a fost, la nevoie, şi cronicar literar sau teatral, scria despre orice nevoie: despre viaţa mondenă, despre evenimente de mai mică importanţă, fiind un veritabil cronicar al momentului. Trecând peste toate, munca lui a ieşit rapid în evidenţă prin analizele pertinente în tot felul domenii. George Călinescu chiar a spus despre Eminescu, după ce-i citise constant scrierile, că „este, poate, cel dintâi gânditor politic român care să-şi sprijine doctrina pe economie”. Tot Călinescu afirmă că Eminescu avea “noţiuni integrale de istoria problemelor şi doctrinelor filozofice” şi că era “apt să priceapă şi să mânuiască abstracţii oricât de înalte”. “Opţiunea politică a lui Mihai Eminescu a corespuns principiilor politice ale conservatorilor şi junimiştilor. Chiar se spune că scopul lui Eminescu era să acţioneze ca un care elimină astfel încât societatea să poată să-şi însănătoşească . A criticat constant clasa politică, mai ales persoanele pe care le considera ca fiind nulităţi politice, şi nu s-a sfiit să folosească de multe ori un limbaj mai dur faţă de aceştia“, este de părere profesorul Ion Ivaşcu. În apărarea sa, Eminescu răspundea că foloseşte “pentru orice idee expresia cea mai exactă posibilă” şi numai dacă ar dori să glumească „am putea să spunem lucrurile mai cu încunjur”; dar, pentru că „lucrurile la noi nu se petrec cu încunjur”, ele trebuiau spuse direct, nu folosind eufemisme: “Suntem noi oare de vină dacă adevărul curat, spus neted, e deja o injurie? Ne propunem câteodată a fi foarte urbani – ce folos? Adevărul simplu, descoperirea simplă a neştiinţei şi a mărginirii multora din partidul la putere este deja o atingere. Cauza e simplă. Nu sunt oamenii la locul lor, nu sunt ceea ce reprezintă. Compararea între ceea ce sunt într-adevăr, nimica toată, şi ceea ce reprezintă, demnităţi înalte ale statului, excitează deja râsul şi ironia cititorilor, încât o vină din partea noastră, o intenţie de a ponegri, nu există defel” (Mihai Eminescu). În vreme ce îi acuză pe liberali că nu respectau tradiţiile pe care le considerau nişte prejudecăţi şi credeau că pot să inventeze după bunul lor plac legi noi sau să importe legi, Eminescu a luat de multe ori apărarea conservatorilor. Pentru poet, legea supremă în politică era conservarea naţionalităţii şi întărirea statului naţional. Prin atitudinea sa, Eminescu nu dorea să constrângă cetăţenii de altă etnie să devină români sau să-i excludă din viaţa publică. Ceea ce îşi dorea era ca interesul naţional să fie dominant, nu exclusiv. În fapt, Eminescu nu era împotriva liberalilor în general, ci numai împotriva celor care prin hoţie, minciună şi înşelăciune dezorganizau viaţa socială a ţării. Eminescu a fost un fin analist a vieţii socio-economice, fapt mai puţin cunoscut. S-a ocupat în articolele sale din perioada cât a lucrat ca jurnalist de toate problemele societăţii româneşti, nu numai de marile evenimente politice şi sociale legate de Războiul de Independenţă: răscumpărarea căilor ferate, noua constituţie şi legea electorală, bugetul, înfiinţarea Băncii Naţionale, dările, inamovibilitatea magistraţilor, politica externă, situaţia românilor de peste graniţe - în primul rând a celor din Ardeal -, şcoala românească sau problema ţărănească, despre care Eminescu credea că era singura clasă pozitivă a societăţii româneşti, pe munca ei sprijinindu-se toate instituţiile înfiinţate de la Unirea din 1859. 
Mircea Eliade, probleme din cauza crezului legionar Mircea Eliade (n. 13 martie 1907, Bucureşti – d. 22 aprilie 1986, Chicago) a fost istoric al religiilor, scriitor de ficţiune, filozof şi profesor român la Universitatea din Chicago. De la mijlocul anilor ‘30, Eliade a îmbrăţişat ideologia Mişcării Legionare, în cadrul căreia devine rapid un activist cunoscut. Nu a ezitat să îşi reflecte opiniile în acest sens în articolele pe care le-a scris pentru diferite publicaţii ale vremii, inclusiv în ziarul oficial al legionarilor – “Buna Vestire”, dar şi în campania electorală pentru alegerile din decembrie 1937. Eliade a fost arestat pe data de 14 iulie 1938 în timpul unei campanii împotriva Gărzii de Fier, campanie autorizată de regele Carol II. La vremea arestării el tocmai publicase “Provincia şi legionarismul” în publicaţia “Vremea”, astfel că ministrul de interne de atunci, Armand Călinescu, a considerat că are toate motivele să-l considere pe Eliade ca fiind un autor de propagandă legionară. Drept urmare, Eliade este ţinut trei săptămâni în arest la sediul Siguranţei Statului de la Malmaison, unde autorităţile au încercat să-l convingă să semneze o declaraţie de disociere de Garda de Fier, dar el a refuzat. În închisoare fiind, Eliade a început să scuipe sânge în octombrie 1938, moment în care a fost dus la un sanatoriu din Moroeni, iar o lună mai târziu, a fost eliberat. Ulterior, Eliade s-a distanţat de legionari. Atitudinea sa cât timp a activat ca filo-legionar nu a fost mereu una liniară: în vreme ce scria articole anti-semite, Eliade nu a ezitat totodată să ia atitudine faţă de expatrierea unor mari intelectuali. 
Petre Ţuţea, un Socrate român Tot un adept al Mişcării Legionare este cunoscut şi Petre Ţuţea (n. 6 octombrie 1902 - d. 3 decembrie 1991). Eseist, filosof şi un mare economist, Ţuţea a fost membru de bază al Mişcării Legionare, activitatea sa reducându-se însă aproape de zero după 6 septembrie 1940. Deşi doctor în Drept, el era specializat în economie, astfel că, după 6 septembrie 1940, conducerea Mişcării Legionare îi încredinţează funcţia de secretar general la Ministerul Economiei Naţionale şi, în această calitate, face parte din diverse delegaţii care au purtat negocieri economice la Berlin şi la Moscova. După evenimentele violente din 21-23 ianuarie 1940, cunoscute sub numele de “Rebeliune legionară”, el este deţinut pentru scurtă vreme în lagărul de la Târgu Jiu, apoi este eliberat şi repus în funcţie. Ţuţea spunea: “Fără să gândesc în stilul darwinismului social, nu pot să rămân indiferent la incapacitatea democraţiei de a asigura selecţiunea naturală a valorilor. Democraţii gândesc corpul social aritmetizat: numără capetele toate şi, unde e majoritate, hai la putere. Sufragiul turmei! Asta e părerea mea despre democraţie”. Petre Ţuţea este iar arestat la 12 aprilie 1948, fiind încarcerat în arestul Siguranţei din str. Rahova din Bucureşti, acuzaţiile aduse fiind de spionaj în favoarea anglo-americanilor. În realitate, în 11 februarie 1948, diplomatul britanic John Bennet a înaintat la Oficiul pentru Străini un raport asupra situaţiei economice din România, citând pe larg dintr-o lucrare redactată cu ani în urmă de Petre Ţuţea în cadrul Oficiului de Studii al Ministerului Industriei şi Comerţului (Economiei Naţionale) privind relaţiile economice româno-germane din trecut ca bază de comparaţie cu relaţiile economice româno-sovietice. Anchetatorii Securităţii sunt incapabili să probeze vreo încălcare a legii de către Ţuţea, dar tot este condamnat la închisoare. În 29 septembrie 1959, Colegiul de fond al Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Militare îl condamnă pe Ţuţea Petre la “18 ani muncă silnică şi 8 ani degradare civică”. Petre Ţuţea şi-a executat pedeapsa în penitenciarul Aiud, fiind eliberat la 1 august 1964, graţiat prin Decretul nr. 411/1964. Odată eliberat, se va afla permanent sub urmărirea oamenilor Securităţii până în 22 decembrie 1989, posibil şi ulterior. Petre Ţuţea a fost supranumit un Socrate român datorită preocupărilor filosofice şi a rolului educativ pe care l-a asumat prin exemplul personal în orice circumstanţe, chiar şi în închisoare. De altfel, Ţuţea chiar avea să mărturisească ulterior, într-un interviu acordat lui Vartan Arachelian: “Eu n-am fost legionar, nici comunist”. Majoritatea istoricilor actuali apreciază articolele din “Stânga” drept o frondă contra sistemului, în textile sale vorbindu-se despre marxism, nu despre comunism. Cât despre stalinismul de atunci din Uniunea Sovietică, Petre Ţuţea este extrem de tranşant: “Stalinismul e definiţia comunismului. Unde nu e stalinism, după trei luni cad de la putere, că nu sunt în stare să dea nici... apă. Nu se poate impune comunismul decât cu bâta, cu parul!”. Din cauza interdicţiei de a publica, ca şi persecuţiilor de după 1989, Petre Ţuţea nu a apucat să-şi vadă numele pe coperta unei cărţi în timpul vieţii. Ulterior însă, scrierile şi interviurile sale au început să fie difuzate în toate segmentele media.